Teatrul varstelor | Dumitru Popescu

Din zece in zece ani – cu aproximatie, desigur, – suntem mereu altcineva. Amintiti-va cat de crud ne smulge adolescenta din copilarie, implicandu-ne in primele aventuri sentimentale si in cautarea drumului. Si cum, apoi, atrasi de tumultul balciului care este viata, alegem ceva pe care il declaram „al nostru”. De atunci, ca membrii altei familii, ctitorim corpul material al unui vis manoleic – ce ajunge sa fie palat sau cocioaba, alveola de beton sau biserica personala. Pentru ca, intr-un tarziu, mintea sa ni se trezeasca in posesia schelariei unui roman, mai voluminos sau mai firav, pe care cei mai multi nici nu apuca sa-l citeasca. Si, in sfarsit, sa fim chemati pentru a ne pregati de calatorie, una cu toate ca nesfarsita, fara niciun bagaj. Toate acestea le gasim in teatrul varstelor omului.